2007. 09. 03.

In memoriam Gheorghe Dulău

Cei care cunosc, cât de cât, satul românesc Micherechi se confruntă cu tot felul de dificultăţi când încearcă să-i definească identitatea. Aceasta pentru că aici, la periferia neamului nostru, s-a îngrămădit, pe un petic de pământ de o proastă calitate, parcă tot ce acest popor are mai specific: obiceiurile, apucăturile, lupta acerbă pentru existenţă, uriaşul efort de a supravieţui din punct de vedere social şi naţional, dibăcia cu care, odinioară, îşi ascundea sărăcia, poticnirile morale, dar, totodată, şi dorinţa de a se afirma şi ambiţia de a se ridica prin învăţătură, de a face o carieră de intelectual. Ce-i drept, până la al doilea război mondial, foarte puţini au reuşit dintre locuitorii satului să fie „subţiaţi” prin cultură, să facă şcoli mai înalte, care până la acea dată era în multe privinţe, schimbând ceea ce trebuie schimbat, aidoma satului ardelenesc al lui Ioan Slavici. O lume colorată, patriarhală cu toate avantajele şi dezavantajele ei.



Născut la 28 aprilie 1926, într-o familie de ţărani cu o existenţă precară, ca fiul Floricăi Dulău (Didó) şi al lui Mihai Buta, viitorul învăţător al satului natal, Gheorghe Dulău a fost, de fapt, o viaţă întreagă un prizonier când fericit, când chinuit al lumii în care a trăit (…), o lume care, pe acele vremuri, dormit-a în negura anonimatului, ca toate satele din această zonă săracă a Ungariei. Nici ei, micherechenii nu-şi prea cunoşteau trecutul, mai ales trecutul mai îndepărtat, nici străinii nu prea aveau de unde să afle ceva deosebit despre „Micul Bucureşti”, cum fusese poreclit mai târziu, cu atât mai mult cu cât întâiul document autentic şi mai amplu, Monografia comunei Micherechiu de Teodor Pătcaş este scrisă numai în 1936, rămasă, cu excepţia unor pasaje în manuscris, cunoscută doar de puţini locuitori ai satului.
Gheorghe Dulău, „domnul învăţător” (în sensul larg al cuvântului), cum îl numeşte cu respect tot satul, ca pe unul dintre puţini oameni cu carte care s-au ridicat din rândul lor, devenise cunoscut şi apreciat numai după ce se făcuse „domn”, adică om şcolit, deoarece puţini, puţini de tot au reuşit să facă 6 clase, câte a făcut Gheorghe Dulău la şcoala locală (1932–1938), înainte de război şi două (clasele VII–VIII) după groaznica încăierare mondială, iar apoi, după ce a depăşit cu chiu şi vai boala care s-a abătut asupra lui în pruncie, rămânând cu un picior invalid, la Şcoala Normală din Jula (1946) pe care, însă, din mai multe motive nu a reuşit s-o termine.


Gheorghe Dulău apare în viaţa culturală a comunei natale după ce îşi cunoscuse neamul din fir în păr, fiind vrând-nevrând părtaş activ al frământărilor sociale şi politice postbelice, într-o perioadă în care, în sfârşit, au scăpat şi românii din Micherechi de povara epocii horthyste, având senzaţia că odată cu înfrângerea fascismului se vor „elibera”, iar propaganda politică a vremii anunţa sosirea razelor dătătoare de nădejde în mai bine dinspre Răsărit. Nimeni nu putea să prevadă, în euforia marilor aşteptări de după război, în ce direcţie au să evolueze evenimentele politice şi o dată cu ele destinul comunităţii noastre, perioadă dominată, în ani ’50, de elanul pornit imediat după conflagraţia mondială care viza, printre altele, reanimarea vieţii culturale româneşti. Au fost multe iniţiative înflăcărare, înfiinţându-se formaţii populare şi, nu o dată, şcoli în aproape toate localităţile în care vieţuiau câteva suflete care mai simţeau şi cugetau româneşte. Multe dintre ele nu şi-au dovedit viabilitatea, cert este însă că satele cu o populaţie românească mai numeroasă şi-au păstrat până în zilele noastre instituţiile întemeiate în acea perioadă. Înfiinţarea, în 1949, a ansamblului de cântece şi dansuri populare româneşti din localitate se leagă de numele învăţătorului Gheorghe Dulău, chiar dacă unii vin să sublinieze, pe bună dreptate, că a fost ajutat de câţiva prieteni. Prin urmare, acesta a fost biletul de intrare al lui în istoria culturii noastre.
Formaţia de dansuri din Micherechi a fost într-adevăr excelentă, dar cel mai mare succes micherechenii l-au obţinut, se pare, cu dramatizarea nunţii româneşti, care pe atunci era o realitate încă vie. Ca îndrumătorul acestei echipe îşi înscrie Gheorghe Dulău numele în istoria comunei natale, şi drept urmare, a românilor din Ungaria. Roadele activităţii marelui animator cultural care a fost Gheorghe Dulău au întemeiat faima unei comune în care până atunci parcă nu se întâmplase nimic, devenind cunoscută în lungul şi latul ţării, precum şi în străinătate. Se creează astfel o tradiţie care de acum obligă. Se remarcă dansatorul Gheorghe Nistor şi muzicantul Teodor Covaci (Delea). Pe lângă talentaţii dansatori şi dansatoare, trinitatea Nistor, Covaci şi Dulău a scos din obscuritate satul nostru natal şi l-a introdus în circuitul vieţii spirituale a ţării noastre, fapt care trebuie spus fără doar şi poate. Micherechiul acum îşi „descoperă” adevărata sa valoare: valorile populare, cultura românească. Fără acest caracter specific, satul Micherechi rămâne una din comunele nesemnificative ale pustei maghiare. Cei care îi dirijează destinele, nu ar trebui să uite acest adevăr, căci pierderea acestei comori ar putea să scufunde satul în anonimatul de odinioară…
Gheorghe Dulău a continuat să rămână şi după ani ’80, când s-a retras din fruntea formaţiei de dansuri, cea mai autentică sursă de cunoaştere a valorilor noastre culturale. Casa lui primitoare devenise de-a lungul anilor un fel de Meca, spre care tind toţi cei care sunt dornici să cunoască trecutul şi prezentul satului românesc situat la frontiera României. (…)
Gheorghe Dulău rămâne un veritabil învăţător, învăţătorul nostru tuturor.
Gheorghe Petruşan
(Din volumul „Gheorghe Dulău: Satul meu”, Jula, 2000)


1 megjegyzés:

János írta...

http://www.youtube.com/view_play_list?p=0F62DAD57A8A7164